Fara inteles

Ne promitem de fiecare data, ca asta va fi ultima data: cand vom suferi, cand vom iubi, cand vom plange, cand ne vom enerva pe lucruri prostesti, stupide chiar, Si de fiecare data ne mintim. Pentru ca traim cu o speranta in suflet, una care ne ajuta sa trecem mai departe, una care ne invata (mai usor sau mai greu) “sa invatam pasii”, cum sa zambim, cum sa radem, cum sa flirtam, cum sa iubim, sa dansam,etc.

Mereu, mereu, este acolo, chiar daca la inceput nu o vedem, nu o simtim, ea sta tacuta, si in departare, si se apropie de constientul nostru, incet, cu pasi usor, parca ca sa nu ne sperie, sa nu ne fie teama ca ne va rani din nou, ca ne va da o alta sansa doar pentru ca, mai tarziu, sa ne futa una in gura si sa ne-o ia.

Sau poate…sunt doar eu o optimista fara leac, ce vad mereu partea plina a paharului (chiar si acum, e plin pe jumatate, chair daca am ceva gheata in el, e plin) si de fapt totul este un mare bullshit. E un mare rahat. Pana una alta, ascult ceva care ma ajuta sa continui sa zambesc, pana la urma, piesa nu e terminata pana cand tipa grasa nu a cantat!

Cheers, mates!

Later edit: scuze pentru limbajul trivial!

Leave a Reply